Ehei.. Si iata-ma la primul meu “post” – postare la care visam inca din liceu. Tin minte ca initial imi doream un blog strict pentru vanzarea toalelor mele, dar intre timp am descoperit okazii-ile. Ulterior m-a prins microbul fotografiilor si pana sa apara si blogul mult visat, iata ca s-a inventat facebook-ul – motiv prielnic sa le “vars” acolo. De-a lungul timpului, am avut nenumarate ganduri, idei, trairi, confesiuni pe care ochii mei si-au dorit sa le gaseasca asternute pe undeva prin mediul online, insa de fiecare data viata ma ghiontea si-mi soptea usor: “Inca nu. Mai ai multe de invatat!” Anii petrecuti in urban jungle sunt de-a dreptul cameleonici. Am “experimentat” de toate: de la viata de camin, pana la spaima provocata de hoti. De la viata de noapte pana la zile intregi petrecute prin expozitii, teatre, opere. Mi-am facut prieteni, am respirat prin ei si am sfarsit prin a-i pierde. Si asta n-a fost tot: l-am pierdut si pe TATA – unica persoana cu care am fost pe aceeasi lungime de unda..

Firi introvertite, ne intelegeam perfect tacerea si momentele de liniste dintre noi nu pareau deloc ridicole. Adoram sa-i gatesc tot felul de “chinezarisme si complicaturi”, iar interdictia lui la anumite alimente, condimente & co, a reprezentat o adevarata provocare pentru mine. Si uite-asa, am descoperit varianta light a mancarurilor. Pana sa pun in aplicare si deliciile raw-vegan, tata a plecat. N-am sa uit niciodata expresia lui faciala in timp ce-i povesteam despre trecerea mea la stilul vegetarian. Pentru un moment, a ridicat ochii din farfurie, m-a privit fix si mi-a zis plin de mandrie: “Bravo!” Au trecut aproape doi ani de-atunci, dar amintirea este inca vie. Adeseori, inchid ochii si incerc sa retraiesc momentele petrecute alaturi de el. De-ar fi posibil, as vrea sa ma desprind de trup si sa calatoresc in trecut, acolo unde viata parea sa nu se sfarseasca niciodata. Eram noi impotriva lumii – un “quartet” de neegalat: tata, mama, eu si blanosul familiei. Imi va fi dor de cumparaturile dinainte de sarbatori, de ciocolata alba cu care ma imbia tata de fiecare data cand veneam acasa, de mirosul portocalelor proaspat decojite de el, de discutiile noastre “elevate” in engleza, de iesirile saptamanale la o pizza, de dojenelile lui aspre, de chipul lui bland si serios, de vocea lui ragusita.. Acum, imi vars toate gandurile in fata unui mormant acoperit de coroane si-mi vine sa-l sun si sa-i zic: “Stii unde ma aflu? La mormantul tau! Nu ti se pare ironic? Vino si ia-ma de aici! Hai sa mancam o prajitura!” De fiecare data cand il “vizitez” traiesc cu impresia ca ma aflu in locul gresit. Nu simt ca tatal meu se afla la 2 metri sub pamant. Ma trezesc intrebandu-ma ce caut acolo.. Alteori, prinsa de furie, imi vine sa dau la o parte toate coroanele alea si sa-l scot de acolo. Nu m-ar speria trupul lui desfigurat. Din contra, cred ca l-as privi cu aceeasi dragoste de copil singur la parinti, la fel cum o faceam si pana acum. Tata mi-a facut toate poftele si nu mi-a lipsit absolut nimic.

In astia 6 ani petrecuti in Bucuresti, mi-a trimis bani cati nu am visat vreodata, cu toate ca mama nu era deloc de acord. Avea obiceiul sa ascunda de ea, ori sa-i zica mereu o suma mult mai mica. Tin minte ca in ziua primului meu salariu infim, tata “m-a rasplatit” cu o suma tripla. Nici nu stiam ce sa cred! Mi-a trimis din greseala, a fost “cu intentie”, ma pune la incercare? Obisnuia sa-si arate dragostea prin fapte, nicidecum prin vorbe. Si aici am vrut sa ajung. Avalansa asta de bani simteam ca-l indeparteaza tot mai mult de mine. Discutiile noastre telefonice erau tot mai rare si se rezumau la bani, la fel si cele dinaintea urcarii mele in tren:
“-Cati bani vrei sa-ti dau?
-Nu stiu. Cati vrei tu..
-X000 iti ajung?
-Daaa! Cum sa nu!”
..si incercam, mai apoi, sa fac o trecere brusca la un alt subiect mult mai discutabil si anume: blanosul nostru.

Pe Dante l-am primit cadou de la un Ex. In momentul “partajului”, respectivul si-a insusit toate oalele si tigaile, mai putin patrupedul. Si cum venea vacanta de vara, l-am luat acasa. De mica (la fel ca toti copii, de altfel) mi-am dorit un catel, dar ai mei au fost total impotriva. Tata crescuse la tara si iubea animalele, insa nu le vedea rostul in apartament. Cainele trebuie sa pazeasca (,) casa, deci afara cu el, in cusca! Cat despre mancare, era lesne de inteles ca potentialul nostru prieten necuvantator s-ar fi infruptat numai din resturi. In conditiile de fata, am abandonat ideea. Dar iata ca peste ani si ani, norocul imi surade (iar ghinionul lui tata..) si reusesc sa pasesc pragul casei insotita de un yorkie de 500 de grame – o jucarie pe baterii. In hol era mama care imi zambea cu subinteles si in rest, nici urma de tata. Asta n-a fost nicio problema, intrucat nasul fin al lui Dante l-a gasit imediat pe tata si prima lui reactie a fost sa-i sara in brate si sa-i dea “pup”. :) Moment in care am inlemnit! Stateam cu inima purice si ma rugam sa nu-l arunce pe geam. Dar nu.. Tata s-a retras si i-a intors spatele. Si multa vreme l-a tratat cu ignoranta. Pentru el pur si simplu nu exista, insa pentru Dante se alimenta ideea de “cucerit necunoscutul”. Blanosul a incercat in fel si chip sa-i intre in gratii, dar fara rezultat. Pasea tiptil in camera lui, azi un pas, maine inca unul, pana ajungea in dreptul lui. Il fixa cu ochii mari si milogi pret de cateva minute, dupa care incepea sa haraie usor, in semn de protest. Tata il privea pe dupa ochelari si nimic mai mult.

Dar iata ca intr-o zi, pofticios din fire, blanosul devoreaza toate florile din geam, pofta ce era sa-l coste viata. Au urmat zile in care veterinarii veneau pe banda rulanta incercand tot felul de tratamente, dar fara succes. Dante statea in coltisorul lui, slabit, apatic, varsand intruna.. Incepusem sa cred ca e inceputul sfarsitului, dar s-a dovedit a fi inceputul unei trainice prietenii dintre el si .. tata. :) Vazandu-l slabit de puteri, tata incerca zilnic sa poarte o conversatie “barbatoasa” cu Dante si ii repeta mereu, mangaindu-l usor: “Ai sa te faci bine, da?” Minunea nu a intarzitat sa apara si iata-l pe micut, reluand planul “cuceritului-camerei-aleia-din-colt”. Zilele ce-au urmat sa vina au fost destul de gustoase pentru blanos.. Tata incepuse sa-si imparta pranzul si cina cu el. Ehe.. Ce mai viata! Patrupedul nostru se rasfata cu somon si creveti! :) Ba mai mult, cand venea de la servici avea mereu un “snacks” pentru el. Stia ca cineva il asteapta neclintit in dreptul usii. Cum intra in casa, tata avea parte de o prestatie de zile mari: de fericire, Dante “se picura” pe incaltarile lui, ii sarea in brate, se tavalea pe spate si astepta sa fie scarpinat de burtica, ii aducea toate jucariile si nu se dezlipea de el. Il insotea in camera si ramanea acolo, cu o labuta asezata pe el de parca ne-ar fi zis: “E proprietatea mea!” Inainte de masa, mama il striga pe Dante si-i ordona: “Cheama-l pe tata la mancare!” Incepea nebunia! Se ducea glont la tata, latra de nebun, se invartea in cerc, sarea pe el, apoi la usa si iar pe el si iar la usa, dupa care il astepta in baie. Stia ca mai intai “trebuie sa ne spalam pe maini”. Si astfel, patrupedul nostru, in 3 ani s-a ingrasat cu tot atatea kilograme. Am incercat sa-l bag l-a dieta, i-am sugerat lui tata sa nu mai cedeze mancarea in favoarea lui, dar nici pomeneala! Tata se incapatana si-mi zicea: “Sa vezi cum are sa te tina Dante la respect pe lumea cealalta. Sa nu uiti asta!” Ma rog, am abandonat ideea slabitului si i-am cumparat la “potaie” haine cu 2 numere mai mari. In felul asta toata lumea era multumita. :)

In momentul de fata nu stiu ce-o fi in mintea blanosului. Cert e ca, ori de cate ori rostim cuvantul “tata”, Dante se repede la usa de la intrare, latra insistent, se invarte in cerc, dupa care se aseaza pe labute si asteapta.. Acelasi comportament il are si cand aude motorul anumitor masini, numai ca de data asta se urca pe masa si priveste nerabdator pe fereastra. Stie ca in maxim 5 minute tata va intra pe usa. Sau cel putin, asa era odata.. Tata obisnuia sa-l primeasca la volan ori de cate ori ieseam cu el la plimbare si se intampla ca portiera sa fie deschisa. Se instala comod in bratele lui si cu labutele din fata se sprijinea de volan. Era un tablou cu adevarat amuzant! In ultimele luni din viata, mama, parca presimtind dragedia, imi tot repeta sa le fac poze impreuna. In sinea mea, receptam mesajul cu subinteles si ma incapatanam sa fac intocmai. Pe de-o parte pentru ca pozele aduc ghinion (asa se spune), pe de alta parte ma infuria pesimismul ei. TATA AVEA SA SE FACA BINE si era timp berechet si de poze. In plus, tata nu agreea sedintele foto. Facea ce facea si se fofila din prim-plan. Cred ca mi-ar fi fost mult mai usor sa captez taifunul-Dante..

Ma intreb uneori, daca tata ar fi murit acasa, oare blanosul nostru ar fi simtit asta? Se spune ca animalele prevestesc tragedia si incep sa urle necontenit. De altfel, in urma cu doua luni chiar am asistat la o astfel de scena. S-a intamplat ca un pescar sa moara pe malul alaturat si imediat dupa constatarea decesului, un maidanez incepuse se dea tarcoale corpului acoperit. Sotia decedatului, in asteptarea ambulantei, fugarea disperata cainele, insa acesta se intorcea ca un magnet. Ma gandeam ca animalul flamand simtea mirosul cadavrului, dar dupa plecarea lor s-a intamplat ceva ciudat. Cainele se invartea bezmetic in locul decesului, timp in care urla infiorator. Efectiv mi s-a facut parul gaina! Am rasuflat usurata cand l-am vazut plecat, insa dupa o vreme a revenit in acelasi loc, continuand “ritualul”. Am plecat de acolo convinsa ca animalele percep/simt/vad ceea noua ne este imposibil. Daca stau sa ma gandesc bine, Dante a patimit si el ceva in perioada mortii lui tata. Ne intorsesem de la Bucuresti si prima oprire a fost la capela din oras. L-am dus acolo pe tata, am stat cu el pana s-a inserat si pentru ca ne era interzis sa ramanem pe perioada noptii, am plecat acasa, urmand sa ne intoarcem a doua zi. Dante era destul de agitat, dar in acelasi timp apatic. Nu mi se parea ceva iesit din comun, la cat de sensibil este el. In seara aceea s-a pornit alarma masinii noastre de cateva ori si nimeni n-a reusit sa-si explice si de ce. Ne priveam cu totii inmarmuriti, dar nimeni n-avea curajul sa-si dea cu parerea. Eram efectiv ca niste roboti. Se pornea masina, coboram, o opream si ne intoarceam sus. Ultima oara, a coborat verisorul meu dupa noi, anuntandu-ne speriat ca “Dante face urat”. Cand am intrat pe usa, mititelul se tara pe jos tremurand din toti rarunchii. Nu-l mai vazusem niciodata asa. Am incercat cu totii sa-l calmam, dar parca tremuratul lui se accentua tot mai tare. Atunci, intr-o ultima incercare disperata, mama a pus mana pe mir si a inceput sa-l dea incet pe blanita. In maxim 3 secunde si-a revenit! Iarasi ne priveam terifiati fara sa scoatem un sunet. Verisorul meu tot repeta ca o moara stricata ca, inainte sa venim, Dante “a inceput sa bulbuce ochii, haraia urat si facea ca posedatii de pe Discovery”. Parca mi-e greu sa cred asta, mai ales ca are si prostul obicei de a fubula.

In orice caz, indiferent ce-a fost, a trecut si la noi in casa e liniste acum. As vrea sa scriu ca e “liniste si bine”, dar nu. E o liniste apasatoare care parca doare.. In ianuarie se implinesc 6 luni de cand tata ne-a parasit si-mi dau seama ca timpul asta trece intr-adevar pe nesimtite. Mi-e tare dor de el si marele meu regret e ca nu i-am marturisit cat de mult a insemnat pentru mine, cat l-am iubit, cat l-am admirat, cat de mandra m-a facut prin onestitatea si seriozitatea lui. La o ante-penultima criza de-a lui, i-am trimis un mesaj de vreo 600 de caractere in care, pentru prima oara in viata mea, incepusem sa ma descatusez, sa las armele jos si sa-mi expun sufletul in cuvinte. I-am promis ca daca se face bine, mi-ar placea sa colindam ca pe vremuri prin livada bunicilor de la tara, apoi sa cutreieram imprejurimile in cautarea alunelor de padure – numai ca de data asta luam si “potaia” cu noi. I-am scris multe, din suflet si printre lacrimi.. Cand si-a revenit, mi-a zis mama ca imediat dupa citirea mesajului, a rostit nepasator: “E, a scris cam mult de data asta..” Nici n-aveam nevoie de altceva. Stiu ca l-a bucurat mesajul. Avand aceleasi personalitati, il citeam pe ca o carte. El era modelul meu, ca el voiam sa ajung, ca el doream sa muncesc..

Tata a fost un om deosebit si nu o spun pentru ca e tatal meu, ci pentru ca un oras intreg il admira. Era o prezenta discreta si placuta. Om credincios din fire, facea diverse donatii pe la biserici si manastiri si nu lipsea nicio zi de la biserica, iar Sfanta lui de suflet era Sfanta Paraschiva – sfanta pe care i-am asezat-o sub perna, chiar inainte sa-l ingropam. Isi dorea ca imediat dupa operatie, sa plece la Iasi si sa-i multumeasca Sfintei pentru ca l-a facut bine.. Daca tata s-ar fi salvat, eram in stare sa ma retrag la o manastire, in semn de multumire celui de sus. Acum imi dau seama ca oricat de mult ne-am ruga, fiecare isi urmeaza destinul scris. Cineva imi zicea ca Dumnezeu, in fiecare dimineata cand se trezeste alege cele mai frumoase flori si le ia in imparatia lui. Poate ca lumea asta cruda si rea nu era un loc bun pentru tata. Poate ca acolo unde e, ii este mult mai bine. Un alt prieten, incercat si el de ghinioane si suferinte, mi-a spus ca ar trebui sa nu mai privim decesele prin prisma noastra egoista. M-a intrebat mai apoi de ce plang: pentru ca e mort sau pentru ca raman singura? L-am privit usor confuza si-am raspuns: “Amandoua..” Si la urma urmei, chiar asa e. Nu e usor sa ramai la 25 de ani orfan de un parinte, dar mai ales, sa-l vezi pe celalalt ramas singur, suferind si plangand necontenit. De fiecare daca cand discut cu mama la telefon, imi propun sa o aud razand si de cele mai multe ori imi iese. Vorbim in fiecare zi cel putin o data si nu stiu daca am auzit-o in 5 luni plangand de 3 ori. Credeam ca e un semn bun, insa cand ajung acasa, o vad cu ochii umflati de plans si ii descopar obiceiurile: bocet cat e ziua de lunga pe melodiile preferate ale tatei. Sa fie asta tratamentul pentru cicatrizarea suferintelor? Ma indoiesc..

Peste 7 luni imi dau licenta si mai apoi, nu stiu daca ma va mai retine ceva in Bucuresti. Prietenii mi i-am indepartat. Moartea lui tata a fost un soc teribil pentru mine din care inca nu-mi revin. Nu am un tonus foarte bun si automat, nu sunt o companie extrem de placuta. Am momente cand imi amintesc de tata si brusc, incep lacrimile sa curga siroi pe obraz, oricat as incerca sa le stapanesc. Din cauza asta m-am si baricadat in casa. Nu stiu daca trec printr-o drama, ori printr-o depresie. Cert e ca imi este teribil de greu sa mai comunic! Cel mai bine “comunic” cu dulciurile si a inceput sa se cam vada. Asa ca, vreau, nu vreau, va trebui sa ma urnesc si la sala.. Mama ma zapaceste sa ma mut mai aproape de casa si observ ca insista cu Clujul. Intr-adevar, acum vreo 3 ani, imi pierdusem portofelul in gara din Cluj si un tip mai “tuciuriu” mi l-a inapoiat. Puteam sa jur ca e complet gol, dar cand l-am deschis, l-am descoperit intact! Ori de cate ori solicitam o informatie de la trecatori/vanzatoare mi se raspundea calm, cu o amabilitate iesita din comun. In Bucuresti lumea e nervoasa, grabita, stresata, transanta si nici macar cei de la ghiseele info nu-ti raspund asa cum ar trebui. Si totusi.. Urban jungle, asa cum e el, a devenit ca o a doua casa pentru mine. Se spune ca daca te calesti in Bucuresti, razbati in oricare alt oras (al tarii sau al lumii?!). Imi va lipsi centrul vechi, Magheru pe care obisnuiam sa ma plimb de nebuna, caminul de la Romano Americana unde mi-am petrecut primii doi ani, Herastraul in care mi-am facut veacul tot atatia ani (si unde am descoperit Hard Rock Cafe-ul, includding pavilionul H), zonele mai placute in care am locuit (Parcul Circului, Primaverii, Aviatiei si acum Unirii), Starbucks-ul (cu toate ca si in Cluj e unul), Macarons de la Madame Lucie, milfeuille framboise de la Paul, chai latte-ul de la Gloria Jeans, green tea-ul si bruschetele de la Bohemia Tea House, somonul salbatic cu ciuperci si mozarella de la Nordsee, supa de avocado si budinca Chia de la Barca (restaurant raw-vegan), pizza cu cu blat integral de la Fabio Pizza, cumparaturile de la Mega Image, aerul asta poluat si toate amintirile care ma mai tin legata de Bucuresti.

DAR, asa cum i-am promis lui tata inainte sa moara, ca il voi face mandru de mine si ca voi avea grija de mama, tot asa ma voi si tine de cuvant. Sunt sigura ca mai devreme sau mai tarziu, sa va creea un echilibru si in vietile noastre. Ceea ce-mi da putere sa lupt si sa continui sa traiesc sunt chiar ultimele minute petrecute cu tata. Desi nu-mi amintesc tare multe, stiu ca imediat ce mi-am dat seama ca ma aflu in fata unui “bun-ramas”, am inceput sa tip din toti rarunchii mei. Urlam sa nu plece, sa nu ma paraseasca, imi ceream iertare pentru tot ce am gresit, timp in care pulsul lui scadea la 15 si urca iar la 50.. Mi-am dat seama, ca desi inconstient, el se lupta pentru viata, dar povestea trebuia sa se opreasca acolo. Tata pentru mine a fost un inger care mi-a dat viata, m-a ocrotit asa cum a stiut el mai bine, m-a invatat sa iubesc si sa respect oamenii, mi-a vorbit de principii si valori, si, mai presus de toate, m-a invatat sa fiu puternica si sa-mi maschez durerea. Nu stiu daca “invataturile” din urma sunt un lucru bun, insa ma ajuta sa devin un sprijin pentru mama. In lumea asta cruda si nepasatoare, e bine sa stii ca poti oferi un umar si cateva vorbe intelepte oricarui om aflat in cumpana. Si mai e placut sa stii ca cineva, acolo sus, te priveste si te ocroteste la fel cum o facea si in timpul vietii..

Advertisements